 În ce măsură sunt aşteptate Premiile Ioan Chirilă de presa sportivă?
Sunt ca o serbare de sfârşit de an, numai că după aceea nu urmează vacanţa. Cine nu aşteaptă o serbare?
Cum comentaţi faptul că există premii la anumite categorii (la carte) care nu s-au acordat la ultimele două ediţii? Vi se pare că juriul a fost excesiv de pretenţios? Sau că regulamentul este prea exigent?
Nu am citit decât câteva dintre aceste cărţi, deci nu vă pot oferi un răspuns în deplină cunoştinţă de cauză. Am remarcat însă că unele cărţi propuse erau, de fapt, antologii de articole apărute în ziar. Din aceleaşi motive pentru care nu agreez albumele „Best of ...”, nici eu nu le-aş fi luat în calcul: oricât ar fi de bune, ele nu aduc nimic nou.
Ar fi ironic ca un premiu care poartă numele lui Ioan Chirilă să răsplătească o apariţie editorială doar pe motivul că „alta sau alta mai bună nu s-a scris în acest an”. Pe de altă parte, dacă vom aştepta cărţi de nivelul celor scrise de Ioan Chirilă, mi-e teamă că vom avea mult de aşteptat, cel puţin până când Traian Ungureanu ori Radu Paraschivescu le vor scrie.
Ce anume vi se pare că lipseşte din regulamentul Premiilor? Credeti că regulamentul ultimei ediţii a împlinit toate dezideratele?
Lipseşte, din păcate, cel mai important premiu: cel al publicului. Desigur, e greu să pui la punct, din punct de vedere tehnic, un sistem care să reflecte corect preferinţele cititorilor. Totuşi, prea des publicul, când nu i se cere să comenteze sau să cumpere, este lăsat la o parte. O lume în care comunicarea nu se face decât într-un sens riscă să nu-i mai reprezinte pe cei cărora li se adresează presa şi fără de care ea nu ar exista. E suficient să privim către lumea politică pentru a vedea unde duce absenţa unei consultări reale.
Credeţi că există o interdependenţă între rezultatele sportivilor şi nivelul gazetăriei din acest domeniu?
Am ajuns să vedem la televizor mai mulţi jurnalişti sportivi decât sportivi, ceea ce este o anomalie. E ca şi cum pe scena unui teatru s-ar înfăţişa înaintea publicului mai degrabă criticii decât actorii. Dacă actuala generaţie de jurnalişti sportivi, din care nu mă exclud, a eşuat în ceva, este exact în aceea că se ia prea mult în serios. Gândiţi-vă la cărţile lui Nea Vanea, unde funcţionează această artă a discreţiei! Deşi e prezent în propriile pagini, ca narator sau interlocutor, acea prezenţă nu apasă, iar uneori, chiar dacă povestea e scrisă la persoana întâi singular, ea nici măcar nu se simte.
Astăzi, aproape că nu mai vedem subiectul articolului din cauza staturii impozante a jurnalistului, care se aşază între cititor şi foaia de ziar. Aflăm zilnic păreri despre meciurile sau scandalurile Ligii 1, însă nu ştim mai nimic despre Alina Dumitru ori Georgeta Andrunache. Am putea avea campioni olimpici sau mondiali în orice disciplină şi noi tot am continua să aşezăm cu evlavie microfonul în faţa unor oameni care nu au făcut sport în viaţa lor, pentru ca apoi să le comentăm cu multă seriozitate aberaţiile.
Ce a însemnat pentru dumneavoastră să obţineti titlul de Ziaristul Anului la Premiile Ioan Chirilă?
O mare surpriză. Sunt jurnalist independent şi nu am în spate forţa de presiune a unui trust. Faptul că membrii juriului au apreciat articolele mele, fără ca vreunul să mă fi cunoscut personal, m-a bucurat foarte mult.
Ce le transmiteţi tinerilor care participă la Talentul Anului şi îşi doresc să devină gazetari sportivi? Ce ar trebui să ştie despre profesia de gazetar înainte de a se înscrie la concurs?
Că pătrund într-o meserie care s-a modificat fundamental faţă de perioada în care scria Ioan Chirilă. Astăzi, mulţi dintre ziariştii talentaţi ai anilor 90 s-au transformat în manageri sau în administratori ai propriei imagini. Această meserie dispare întrucât din ce în ce mai mulţi dintre cei care o practică nu îşi mai propun în primul rând să transmită, ci să aibă un succes exprimabil în cifre de trafic sau de audienţă, uitând că se poate face şi una, şi alta.
Le spun că există riscul ca reportajul lor despre un aruncător de suliţă să aştepte publicarea săptămâni ori luni la rând pentru că un preşedinte de club de fotbal are mereu ceva important de spus, dar că asta nu trebuie să-i oprească, ci, din contră, să-i stimuleze. Că nu trebuie să cedeze tentaţiei mercantilului în alegerea unui subiect. Că trebuie să scrie ţinând cont de ceea ce simt şi ceea ce cred şi nu de politica ziarului. În fine, că nu poţi scrie dacă nu cunoşti foarte bine gramatica.
De ce credeţi că există ziarişti nemulţumiţi care se recuză?
Motivele sunt variate. Unii pentru că nu mai au nevoie de confirmări, alţii pentru că ştiu că nu vor câştiga. Este o altă diferenţă între lumea sportului şi cea a presei de specialitate: câţi sportivi lipsiţi de motivaţie ori care să părăsească terenul de joc atunci când nu prea mai au şanse la victorie aţi văzut? |
